Cifrele se imbunatatesc. Padurile continua sa dispara.

Stand intr-o sala de conferinte din Amsterdam in luna iunie, am avut senzatia clara ca ma aflu intr-un tren foarte rapid. La evenimentul climatic al Innovation Forum, din 16 si 17 iunie, panel dupa panel a urmarit acelasi fir: regulile si reglementarile din domeniul sustenabilitatii devin tot mai complexe, mai detaliate, mai riguroase. Per ansamblu, aceasta este o veste buna. Standardele mai stricte sunt cele care fac ca o afirmatie despre eliminarile de carbon sa insemne ceva, nu nimic.

Dar exista intotdeauna un „dar”. Iar „dar”-ul care mi-a revenit constant in minte a fost acesta: consumam atat de multa energie pentru a corecta cifrele incat am pierdut din vedere actiunea in sine?

Capcana masurarii

Tot mai mult efort institutional este directionat acum catre contabilizare — verificare, raportare, aliniere la cel mai recent document de orientare. Toate acestea conteaza. Niciuna dintre ele, de una singura, nu reduce pe teren nici macar o tona de emisii. Nu ne putem permite sa asteptam publicarea urmatorului standard inainte de a actiona. Clima nu face pauza cat timp ne perfectionam metodologia.

Pentru mine, aceasta tensiune s-a cristalizat in jurul unui termen care a aparut in mod repetat la Amsterdam: atenuarea dincolo de lantul valoric, sau BVCM. Este o expresie cu iz tehnic pentru o idee simpla si urgenta — faptul ca reducerea emisiilor in propriul lant de aprovizionare nu mai este suficienta. Companiile si natiunile trebuie, de asemenea, sa investeasca in reduceri si eliminari de emisii in afara lanturilor lor valorice directe, deoarece crizele pe care incercam sa le rezolvam, in primul rand despadurirea, nu respecta limitele unui inventar corporativ de carbon.

Ce am vazut in Rokan Hulu

Gandirea mea in aceasta privinta s-a clarificat considerabil dupa o saptamana petrecuta cu mici fermieri de ulei de palmier din Rokan Hulu, Indonezia, cu putin timp inainte de forum. Acestia sunt fermieri instruiti sa imbunatateasca conditiile de mediu si sociale de pe terenurile lor, inclusiv prin practici de atenuare a schimbarilor climatice. Unii au ajuns sa cultive palmier de ulei fara ingrasaminte sintetice — o realizare autentica si o reamintire a faptului ca uleiul de palmier, eficient din punct de vedere al utilizarii terenului in comparatie cu alte culturi de ulei vegetal, poate fi produs mult mai responsabil decat sugereaza reputatia sa.

Si totusi, o problema devastatoare persista: cererea globala de ulei vegetal continua sa alimenteze despadurirea, chiar si acolo unde marii cumparatori au politici fara despadurire pe hartie. Studiile arata ca schimbarea utilizarii terenurilor reprezinta peste 90% din emisiile totale generate de productia culturilor oleaginoase. Acesta nu este un factor marginal care sa fie compensat in alta parte — este cifra principala. Daca politica unei companii opreste despadurirea pe propriile plantatii, dar sistemul mai larg continua sa curete paduri pentru a satisface cererea, politica a reusit, iar planeta tot a pierdut.

De ce continua sa se intample acest lucru in ciuda bunelor intentii? Pentru ca politicile fara trasabilitate completa si implicare la fata locului sunt promisiuni, nu dovezi. Schimbarea reala presupune ca cumparatorii sa solicite trasabilitate pana la parcela de teren si sa lucreze cu producatori, organisme din industrie si coalitii intersectoriale care pot verifica ce se intampla efectiv pe teren — nu doar ce este declarat intr-un chestionar al furnizorului.

Relocarea impactului: problema ascunsa in spatele vestilor bune

Chiar si companiile care fac bine acest lucru pot provoca, fara intentie, daune in alta parte, printr-un mecanism pe care industria il numeste relocarea impactului. Incurajezi randamente mai mari pentru a evita curatarea unor noi terenuri si risti monocultura si pierderea biodiversitatii. Iti inaspresti propriile standarde de aprovizionare, iar furnizorii la care renunti nu dispar — vand altcuiva. Daca acel alt cumparator are trasabilitate mai slaba si cerinte mai permisive privind despadurirea, padurea este curatata oricum; emisiile se muta pur si simplu la un cumparator cu standarde mai scazute. O companie poate atinge net zero pe hartie, in timp ce sistemul global in care opereaza continua sa piarda paduri.

Tocmai de aceea, ambitia corporativa individuala, oricat de sincera ar fi, nu este suficienta. Publicat recent,  Standardul Land Sector and Removals este un pas binevenit catre cerinte consecvente si riguroase la scara larga. Dar standardul este la fel de bun ca trasabilitatea si verificarea la fata locului care il sustin. Regulile de pe hartie si prezenta pe teren trebuie sa avanseze impreuna.

Unde se afla cu adevarat parghia

Sectorul financiar are aici un rol disproportionat de important, si nu doar prin cerinte de excludere. Stabilirea aprovizionarii fara despadurire ca o conditie ferma de finantare conteaza, dar la fel de important este sa fie stimulate activ eforturile care depasesc un singur lant valoric — finantarea abordarilor la nivel de peisaj si jurisdictie, care protejeaza regiuni intregi, nu doar parcelele de la care se intampla sa cumpere o anumita companie.

In cele din urma, atat natiunile, cat si companiile trebuie sa isi schimbe cadrul de referinta. Obiectivul nu poate fi pur si simplu „lantul meu valoric ajunge la net zero”. Trebuie sa fie „peisajele si natiunile de care depind raman impadurite”. Aceasta este o ambitie mai mare, mai dificila si mai colectiva — si este singura care se potriveste cu adevarat cu amploarea problemei.

Trenul reglementarilor se misca rapid si ar trebui sa continue sa se miste. Dar viteza pe hartie inseamna putin daca drujbele de pe teren nu incetinesc si ele. Este urgent. Este imperativ.

Fotografii: proiectul Rokan Hulu/Preferred by Nature